Autor: Film Menu
cu trei pecei, Calin Peter Netzer,
Cantemir, Castelul condamnailor,
de nisip, Film Menu, Furtuna, Gabriela
Filippi, Gheorghe Dinic, Gheorghe
revist de cinema
Film Menu Meniu
Ciulei, Lucian Pintilie, Luminita
Gheorghiu, Manole Marcus, Marin
Padurea spanzuratilor, Radu Muntean,
Secretul armei secrete, Sergiu
Nicolaescu, Sinisa Ivetici, Spencer
Tnase Scatiu, Un cartus de Kent si
un pachet de cafea, Victor Rebengiuc,
Vittorio de Sica, Yolanda Mîntulescu,
erban Cantacuzino
fotografii de Daniel Comendant
A fost Moromete în „Moromeii” lui Stere Gulea, împratul din „Secretul… armei secrete” realizat de Alexandru Tatos, Apostol Bologa în filmul „Pdurea spânzurailor”, de Liviu Ciulei, veteranul de rzboi care primete o medalie, ca apoi s-i fie retras, în „Medalia de onoare” de Clin Peter Netzer, Tnase Scatiu în filmul omonim al lui Dan Pia, tatl din „Un cartu de Kent i un pachet de cafea” de Cristi Puiu. A aprut în aproape toate filmele lui Lucian Pintilie i ar mai fi jucat, probabil, i în cele ale lui Ciulei, dac acesta ar fi continuat s realizeze filme. A respins
Balanta -"al mai prost om din lume e americanu'"Balanta -"al mai prost om din lume e americanu'"
Scenariile
Victor Rebengiuc: Norocul meu mare a fost c am jucat mai mult în ecranizri. Se fcea i în Institutul de Teatru i Film scenaristic înainte de ’89 – Dumitru Carab era profesor (el scria mai bine). Dar, în general, scenaritii erau slabi, abia acum s-au mai trezit câiva copii care tiu s scrie scenarii ca lumea. Nu existau dialoguri, exista boala asta general a dramaturgiei româneti s rezolve într-o pies sau într-un scenariu toate problemele omenirii, orice fel de problem – de la cultura cartofului, la problemele de meteorologie, la filosofia existenial. Într-o singur pies, într-un singur film ei voiau s rezolve totul. Asta era problema celor care scriau scenarii sau piese de teatru în România. Marele meu noroc a fost c am jucat în ecranizri dup opere literare importante i lucrurile stau altfel acolo – i dialogul sun altfel, e posibil, poi s-l spui, poi s crezi în el. Am avut roluri în care trebuia s spun replici precum urmtoarea: „Crezi c prietenia noastr ar trebui pus sub semnul întrebrii?” Cine pune în via o asemenea întrebare unui prieten? Dar, m rog, scriitorul închipuise replica asta i eu trebuia s o spun. Erau opere literare importante care meritau s fie ecranizate. Nu cred c motivul principal al realizrii atâtor ecranizri în cinematografia român dinainte de ’89 avea de-a face cu fuga de cenzur, fiindc, în general, oriunde te duceai tot acolo ajungeai. i „Moromeii” (n.r.: 1988, regie Stere Gulea) i „Faleze de nisip” (n.r.: 1983, regie Dan Pia) i „Tnase Scatiu” (n.r.: 1978, regie Dan Pia) au suferit rigorile cenzurii – au fost modificate sau li s-au adugat scene. Unele ecranizri au fost, de altfel, interzise – „Faleze de nisip” sau „De ce trag clopotele, Mitic?” (n.r.: 1981, regie Lucian Pintilie) au avut premiera la zece ani de la momentul realizrii lor.
În primele filme pe care le-am fcut, scenariul se scria pe loc. Fiecare zi aprea cu alt secven, cu alte nuane. Nu intr în discuie „Pdurea spânzurailor” (n.r.: 1964, regie Liviu Ciulei), care a fost un etalon din toate punctele de vedere. Primul film în care am jucat un rol principal se numea „Furtuna” (n.r.: 1960, regie Andrei Blaier, Sinisa Ivetici). Era un film legat de evenimentele de la 23 august, despre aprarea unei gri în faa retragerii furibunde a trupelor germane suprate c le-am întors spatele. i ca s nu distrug gara în retragerea lor furibund, se organizeaz o aprare a acesteia. Eu jucam un ofier cinstit, nu era comunist înc (nu a apucat, fiindc moare împucat de germani), dar tindea ctre comunism dup cum se comporta. i personajul meu comanda aprarea grii i venea în permanen la mine consultantul militar cu pagini de ordin pe care ar fi trebuit s le citesc în film: „Cutare s se duc pe liziera cutare, de la nord la sud, etc.” Iar eu eram ultragiat: „Cine d asemenea ordine în via? Pân dai ordinul sta, te-au nenorocit nemii. Nu se poate – o pagin de text. Te-au distrus germanii pân citeti pagina asta.” Se rescria pe loc scenariul, aadar, în acele vremuri, dei autorii scenariului iniial la „Furtuna” erau Titus Popovici i Francisc Munteanu, doi autori la mod atunci (Titus scria bine scenarii i Francisc la fel, dar un soi de literatur proletcultist accesibil). Am mai jucat într-un film numit „Cinci oameni la drum” (n.r.: 1962, regie Gabriel Barta, Mihail Bucur), cu o idee a scenariului foarte bun, despre o echip de sudori care lucreaz pe un antier al unei hidrocentrale câiva ani de zile, o echip care se sudeaz si sufletete, iar când antierul e dat în folosin trebuie s se despart i apar nite tensiuni. Dar filmul a ieit foarte prost.
Film Menu: Când primeai scenarii neinteresante spre lectur, care era motivul pentru care acceptai respectivele roluri?
V.R.: Nu le acceptam. Eu fceam, în general, un film pe an i de cele mai multe ori ecranizri. Am refuzat roluri în filme care nu m-au interesat, realizate de regizori care nu m-au interesat. Mi-am cam selectat regizorii, dar am fcut i greeli, m-am pclit, am acceptat s joc în regia unora cu care nu m-am îneles deloc. În general, am lucrat cu oameni pe care i-am iubit i cu care m-am îneles bine la filmare; cu oameni cu care colaborasem bine în teatru (Liviu Ciulei i Lucian Pintilie), cu Dan Pia, pe care îl stimez foarte mult i cu care am colaborat bine, cu Stere Gulea pentru „Moromeii” i, în ultima vreme, cu Clin Netzer, la „Medalia de onoare” (n.r.: 2010). În rest, cu Noul Val al cinematografiei româneti înc nu am avut contacte importante.
F.M.: Cineatii Noului Val al anilor 2000 v-au propus roluri pe care le-ai refuzat, din diferite motive?
V.R.: Nu mi-au propus. Am lucrat doar la scurtmetrajul lui Cristi Puiu, „Un cartu de Kent i un pachet de cafea” (n.r.: 2004), pe care l-am terminat de filmat în trei zile. Am mai avut un rol scurt în „Mari, dup Crciun” (n.r.: 2010) al lui Radu Muntean i, bineîneles, rolul din „Medalia de onoare”, regizat de Clin Netzer, cu care am lucrat foarte bine.
F.M.: S-a întâmplat s vedei în filmele Noului Val roluri pe care le-ai fi putut interpreta dumneavoastr?
V.R.: Le-am vzut aproape pe toate i chiar nu am avut niciun fel de regret c nu am fost distribuit în vreun rol. Regizorii Noului Val au lucrat mai mult cu tineri din generaia lor, cu Drago Bucur, cu Andi Vasluianu, cu Mimi Brnescu, iar Porumboiu cu moldovenii lui.
F.M.: Se întâmpl s avei obiecii asupra anumitor replici ale personajelor pe care urmeaz s le interpretai?
V.R.: Se întâmpl uneori. Spre exemplu, la „Moromeii” eram tot timpul cu cartea în mân la filmri, fiindc scenariul era destul de deficitar. Arcul de bolt al filmului, scena în care Moromete îi bate copiii, nu exista în scenariu. Se petrecea în off i se citea totul pe chipul fiului cel mic. Mai sunt o mulime de scene pe care le-am introdus la filmare, fiind cu cartea lui Marin Preda în mân.
F.M.: Aceste scene au fost filmate i incluse în film în urma sugestiilor pe care dumneavoastr, actorii, i le-ai fcut realizatorului Stere Gulea?
V.R.: Erau ale mele, personale. Eu stteam cu cartea în mân, dorind s fim cât mai fideli spiritului romanului.
F.M.: În interviul pe care i l-am luat Luminiei Gheorghiu, care interpreta rolul partenerei de via a lui Moromete în filmul amintit adineauri, am aflat de la aceasta c cereai în repetate rânduri duble la anumite scene, nefiind mulumit de calitatea interpretrii.
V.R.: E adevrat, nu poi s-i bai joc de tine. Sunt actori care spun: „Hai s terminm repede.” Eu nu vreau s termin repede, vreau s terminm bine treaba. Pintilie, spre exemplu, te oblig s tragi zeci de duble pentru o singur scen. Douzeci de duble era o cifr minim. Mi-aduc aminte c am filmat la el o secven în „De ce trag clopotele, Mitic?”, în care Pampon vine acas, nu o gsete pe Didina, ci pe servitoare, nu tiu ce o întreab, ea îi rspunde, i el îi trage o palm. Magda Catone juca rolul servitoarei. i i-am tras o palm încet. „D tare, d tare!”, mi-a spus Pintilie. „Cum s dau tare?” „D tare!” i i-am dat palma tare. i Magda spunea: „Dai, domnule Victor, dai tare, c nu se întâmpl nimic.” i de vreo douzeci de ori am plmuit-o i nu a intrat în film secvena. Sraca Magda a mâncat o btaie absolut gratuit.
Colaborarea cu regizorii
Nenorocirea în ultima vreme cu scenariile era c erau puricate, supravegheate de ctre domnul Mihai Dulea, un tip „eminen cenuie a culturii româneti”; toate scenariile treceau pe la el, le citea, le analiza i nu mai mergea ca înainte, când scenariul spunea una, i noi jucam alta, izbuteam s gsim opârle. El le lua i le întorcea pe toate prile, ferindu-se de opârle. Contura pân i distribuiile, iar pe mine m refuzase în vreo dou – trei roluri. La „Moromeii” nu a vrut s joc eu. Spunea: „Nu, domnule, e prea citadin. Trebuie alt actor.” Numai încpânarea lui Stere Gulea a fcut s joc eu rolul respectiv. Într-un alt film, care se numea „Moartea unui artist” (n.r.: 1989) i pe care l-a fcut Horea Popescu, spunea: „Nu, domnule, e prea vital pentru un personaj care moare de inim.” „Moartea unui artist” e fcut de un regizor de teatru i tot filmul s-a fcut pe o tensiune îngrozitoare, o ceart între el i operatorul Nicu Stan, care realizase câteva filme ca regizor i avea rezisten la ce îi propunea Horea. Nicu Stan era om de film. Iar Horea Popescu era om de teatru i în permanen se nteau conflicte. De la primele ore ale dimineii, de când începea s se fac repetiia i s se stabileasc cadrele care urmau s fie filmate în acea zi, începeau tensiunile. De obicei, eram i eu nebun la alte filmri, mai ipam, m mai enervam:: „Haide! Haide! Haide!”, dar aici am stat cuminte pentru c era prea mare tensiunea. La acea filmare mi-am zis: „Cum o fi, o fi i gata!” Nu îmi plceau nici partenerele, Horea fcuse o distribuie proast.
F.M.: Ce facei într-un astfel de caz, în care realizai înc din perioada filmrilor c nu va iei un film bun?
V.R.: Ce poi s faci? Nu ai niciun fel de putere. Atepi s se termine chestia asta i s se duc filmul singur de-a dura. Nu ai ce s faci.
F.M.: Exista o tradiie în cinemaul românesc în care directorii de imagine încercau uneori s se impun în faa regizorilor.
V.R.: Uneori au fost cazuri fericite – spre exemplu, „Buzduganul cu trei pecei” (n.r.: 1978, regie Constantin Vaeni), unde Iosif Demian era operator i a cam inut filmul în mân. A fost un film realizat la comand. Sau poate c scenaristul i regizorul au vrut s-i fac un cadou lui Ceauescu i s-l prezinte i pe omul politic Mihai Viteazul, nu numai militarul (precum în varianta lui Sergiu Nicolaescu). Doreau s-l prezinte pe omul politic Mihai Viteazul, care conduce destinele unei pri din Europa – i pe Papa de la Roma i pe polonezi i pe turci, pe toi îi ia i îi dispune. Mihai Viteazul era Ceauescu acolo – toate textele pe care le spuneam erau extrase din cuvântrile lui Ceauescu sau conineau aceleai idei cu cele din cuvântrile lui.
F.M.: Manole Marcus, unul din regizorii cu care ai colaborat de mai multe ori de-a lungul carierei dumneavoastr, ne contrariaz prin inconsecvena calitii filmelor pe care le-a realizat.
V.R.: Manole Marcus era un tip comod, nu voia probleme, încurcturi, s aib discuii la vizionri, s modifice scenariul, s adauge, s refilmeze. Din punctul sta de vedere chiar a fost extraordinar pentru mine. Ca s realizai cât de comod era colaborarea mea cu Manole Marcus, am fcut un film împreun care se numea „Cianura i pictura de ploaie” (n.r.: 1978). Mi-a dat telefon: „Victor, vreau s joci în filmul sta.” „Mi, dar nu pot acuma, joc în fiecare sear la teatru, iar dimineaa am repetiii.” Îmi zice: „Pi, i pân la ce or repei?” „Pân la dou.” „i spectacolul la ce or începe?” „La apte seara.” „i la cât trebuie s fii la teatru?” „La ase.” „Ei bine, filmezi între dou i ase.” i aa am fcut filmul. Filmam în nite apartamente, în locaii. Pregteau dimineaa un unghi, pregteau lumina, veneam între
dou i ase i filmam. A doua zi schimbau direcia de lumin i când apream trgeam cadrele respective; i tot aa. Eu nu am vzut filmul sta. Sunt multe filme în care am jucat i pe care nu le-am vzut.
F.M.: De ce?
V.R.: Eu nu m plac. Prima dat când m-am vzut pe film am crezut c mor. A fost o dezamgire cumplit. Nu m recunoteam, nu era vocea mea aia i de atunci am evitat s vd materiale în timpul filmrilor pentru c m deprim. La unele dintre filmele în care am jucat m duceam la premier, dar la multe dintre ele, unde aveam senzaia de pe platou c nu vor iei prea strlucite, nu m duceam. Atunci nu eram obligat prin contract s dau interviuri dup premier, ca acum, aa c nu conta c nu le vedeam. Nu am niciun film în care s fiu pe deplin mulumit de mine. În fiecare exist unele zone care ar putea fi ameliorate ca interpretare, dar nu mai pot s fac nimic acum. Nu vreau s dau exemple concrete, dar e vorba de lucruri care puteau fi abordate altfel, s fie altfel privite lucrurile. i în „Moromeii” exist momente care ar fi putut fi mai bine gestionate – ca s întrebuinm un cuvânt la mod. În „Pdurea spânzurailor” eram prea crud i eram luat din oal. Filmul începuse cu un alt interpret, erban Cantacuzino. Ciulei îl selectase pentru c avea un chip angelic, era blond, cu ochi albatri, cam cum ar fi trebuit s arate personajul – un copil idealist. i nu a rezistat – dup ce a filmat destul de mult cu el, Ciulei i-a dat seama c era neexperimentat, prea pui, prea crud. i atunci, m-a chemat pe mine direct la filmri.
Eram deja colegi la Bulandra, jucasem în regia lui în mai multe piese i ne cunoteam bine. Nu am avut timp de repetiii, repetam puin la faa locului. Dar acuma a mai face o dat rolul i ar fi mai bine. Liviu Ciulei era un profesionist desvârit – scenariul a fost scris în detaliu, a petrecut mult timp cu alegerea locurilor de filmare i pregtirea lor, cu confecionarea costumelor, cu pregtirea din timp a recuzitei pentru fiecare secven în parte. În jurul Braovului am filmat în cinci-ase sate, la Cluj – la castelul vechi din Bonida – s-au filmat scenele din comandamentul austro-ungar, între Piteti i Râmnicu Vâlcea am filmat scenele de lupt – s-au spat tranee pe ambele pri ale dealurilor. Era un film serios, profesionist. Liviu avea o mas de montaj la hotel i împreun cu editorul Yolanda Mîntulescu monta în fiecare sear scenele filmate în zilele precedente. Pe mine, slav Domnului, nu m obliga s asist la proiecia materialelor filmate. De-a lungul timpului, doar Pintilie m-a obligat s m uit la unele duble ale ultimelor dou filme la care am lucrat cu el (n.r.: „Niki Ardelean, colonel în rezerv”, 2003, i „Tertium non datur”, 2006), pentru a m ajuta s-mi ajustez anumite erori de interpretare.
F.M.: V arta materialele respective i v ddea indicaii despre cum s jucai?
V.R.: Desigur. Pintilie s nu dea indicaii?! Mai i joac, atunci când este nevoie. Dar el studiaz foarte mult acas, iar când vine pe platou este perfect pregtit. tie exact ce trebuie fcut. Îns mai accept când vii cu vreo propunere diferit de cum vede el lucrurile. Se gândete i zice: „Da, e bine”, sau: „Nu, nu e bine”. Dar se poate discuta cu el. Cine spune c e tiran pe platou, se înal. E uneori dur, mai ales cu cei de la producie atunci când nu asigur tot ce trebuie pentru filmare, sau cu actorii care sunt neglijeni i întârzie la filmare sau nu-i înva textul – îi permite s-i certe – dar ce poate s fie mai bine decât un regizor exigent, în care s poi avea încredere i despre care s tii c tot ce spune este perfect îndreptit? Cel care se supr înseamn c nu e actor. Când lucrm ne mai ambalm, ne mai enervm, pentru c suntem sub presiune toi, avem o presiune a rolului pe noi, a situaiilor pe care le interpretm i poi ajunge la un moment dat s-i spui unuia: „Hai, mi, d-te mai încolo!” Iar cel care nu e actor adevrat îi spune: „Cum îmi vorbete mie aa?” Eu nu-i vorbesc lui aa, îi vorbesc personajului lui acolo. Cei care se supr, care se simt lezai, nu sunt actori, ci funcionari. Nu îneleg despre ce e vorba.
F.M.: V-a spus vreodat de ce în „De ce trag clopotele, Mitic?”, spre exemplu, v-a distribuit în rolul lui Pampon i nu într-unul din celelalte roluri masculine? V-a interesat s aflai cum fcea aceste alegeri?
V.R.: A avut încredere în mine, iar pentru celelalte roluri avea interprei buni. M-a pocit în toate felurile pentru rolul sta: m-a tuns la zero i voia s-mi fac urechile s stea perpendicular pe cap. Ne-am cznit în fel i chip – acum cred c ar exista posibiliti tehnice, dar atunci, în ’79, n-a fost cu putin – i am rmas cu o cârp care atârna dup una dintre urechi, sechelele unei încercri euate de a face urechile s stea cum voia el. Mai aveam i doar un deget de mnu pe una dintre mâini. M-a luat pe mine pentru rolul sta, dar, dac ar mai fi trit Toma (n.r.: Caragiu), l-ar fi pus pe Toma. Era mai aproape de rol decât mine, dar el tocmai murise. Filmul i-a i fost dedicat; lui i lui Emil Botta – un actor absolut genial i un intelectual deosebit, cum nu e cazul meu, dar cum e Pintilie i cum era i Ciulei. Dar ne-am prpdit de râs la filmrile lui „De ce trag clopotele, Mitic?” Îmi amintesc o noapte în care eram obosii i trebuia s filmm o scen de la sfâritul filmului, de dup ce brbaii ies de la pucrie i trebuie s vin i damele. Iar Gigi Dinic avea acolo o replic – „Domne’, s-a oprit aici o birj”. Când spunea Gigi asta pe mine m umfla râsul i din cauza asta s-a dat de vreo cincisprezece ori „motor” acolo. i cred c în dubla care a i intrat in film aveam o umbr de râs pe fa. S-a lucrat bine i mai era i entuziasmul acela extraordinar. Toi eram însufleii i bucuroi c jucm în chestia asta.
F.M.: Dar Liviu Ciulei, care avea i experien de actor (de altfel, i în „Pdurea spânzurailor” interpreteaz unul din rolurile principale) cum colabora cu dumneavoastr? Interpreta personajul lui Apostol Bologa înaintea dumneavoastr?
V.R.: Lucra cu mine, am repetat mult pe platou. Îns mi se pare c toate indicaiile pe care mi le-a dat Liviu acolo nu sunt intrate bine în mine, sunt fcute la prima mân. Nu am apucat s asimilez bine totul. Indicaiile erau bune, dar nu erau intrate în mine. La „Medalia de onoare” i la toate filmele lui Pintile am repetat mult dinainte, am trecut prin toate secvenele, am pus la punct nite lucruri, am stabilit nite coordonate, în aa fel încât atunci când ajungeam pe platou s nu mai fim virgini, s avem trasate unele dintre coordonate.
F.M.: Lucian Pintilie e regizorul cu care ai colaborat cel mai constant în cinema de-a lungul vremii.
V.R.: i cu Ciulei a fi colaborat, dac ar mai fi fcut film dup „Pdurea spânzurailor”. Regizorii de film nu au vzut cu ochi buni intrarea lui Ciulei i a lui Pintilie în film. Erau convini c îi vor rupe gâtul, dar ei au fcut de fapt cele mai bune filme. „De ce trag clopotele, Mitic?” a fost interzis din cauza colegilor lui Pintilie care erau membri ai consiliului de cenzur. În cazul lui Ciulei, dup „Pdurea spânzurailor” se deterioraser i condiiile sociale, venise deja Dulea la efia cinematografiei. Intrarea filmelor în producie se producea dup jumtatea anului, ceea ce impunea un galop echipei: regizorul primea scenariul i într-o lun trebuia s realizeze distribuia, s gseasc locurile de filmare i s termine filmul pân la finalul anului (trebuia s se integreze în planul anului respectiv). Or, Ciulei nu lucra aa. El propusese prin anii ’70 un film dup „Regele Lear”, dar l-au tot amânat, iar apoi a plecat din ar. Liviu nici nu era un om care s se zbat, s se lupte. Dac vedea c nu exist înelegere, se retrgea. i a plecat în strintate. Dup afrontul pe care l-a suferit când l-au dat jos de la direcia Teatrului Bulandra, lucrurile se complicaser foarte tare. Ciulei era un om care pregtea filmrile bine, nu sttea s se milogeasc pe la uile ministerului, la tot felul de politruci. Cu Pintilie am fost colegi de facultate. Eu sunt mai mare decât el cu aproape un an. Cu el am colaborat prima oar în ’65 sau în ’66. Nu exist o diferen între modul în care lucreaz cu actorii în teatru i în film. El nu mai vrea s lucreze în teatru pentru c se consider trdat de actori – una stabilete la repetiii i dup câteva spectacole actorii cedeaz la public, la o poant, i spectacolul se deterioreaz. Iar el vrea s aib control absolut asupra operei lui i de aceea trage atâtea duble la filmare. La un moment dat, dup a 15-a, a 16-a, a 22-a dubl, îi spun: „Dar nu mai îneleg ce vrei.” „Mai f, mai f…” Aa c asta e cu domnul Pintilie. Faptul c i s-a interzis s mai lucreze l-a costat. Cum te simi s-i spun cineva c nu mai ai dreptul s lucrezi în ara ta?! Cu fiecare film i cu fiecare pies pe care le-a fcut a avut probleme. Sunt cel puin dou piese ale lui care i-au fost interzise („Revizorul” i „Protii sub clar de lun”). Nu poi s treci uor peste lucrurile astea, nu se poate s nu te afecteze când eti lovit, tiat în ce ai mai sfânt tu. Asta e. i Ciulei la fel – nu îi mai vine s vii s spui „Domnule, a vrea s mai fac un film”, dup ce tia te arunc ca pe un gunoi. E greu s treci peste aceste jigniri cumplite.
F.M.: Exist lucruri pe care nu le-ai face în ruptul capului, indiferent de cerinele rolului?
V.R.: Nu a face nimic gratuit, care s nu fie justificat de scenariu, numai ca s artm un nud sau mai tiu eu ce. În „De ce trag clopotele, Mitic?” am jucat o scen în pielea goal. Dar am fcut-o pentru c scenariul te convingea s faci treaba asta i nu era un lucru gratuit, fcut pentru a câtiga cine tie ce simpatie din partea publicului. Pintilie fusese invitat s realizeze acest film pentru c la Europa Liber se vorbea mereu c ar fi ostracizat i c nu i s-ar da voie s fac filme în România. Iar responsabilul de cinematografie l-a chemat la el în birou i l-a certat: „Dar de ce spui, domnule, c nu i se permite s faci filme în ar? Dar ai dat vreun scenariu la aprobare?” Iar Pintilie i-a spus: „Nu unul, ci vreo 20 de scenarii.” „Unde sunt? Ia aducei-le încoace!” i, din cele 20 de scenarii, i l-au aprobat pe sta, pentru c era adaptat dup Caragiale. i ce pericol ideologic putea reprezenta „D’ale carnavalului”? Lor le era fric dup episodul cu „Revizorul” s-i aprobe ceva lui Pintilie. Nici chiar un proiect dup „Scufia Roie” nu cred c i-ar fi fost aprobat la acel moment.
Era o nebunie ce se întâmpla la filmare, eram absolut entuziasmai de ce se întâmpla acolo. Era o modalitate de a protesta împotriva regimului, i a ceea ce ni se întâmpla nou în acele vremuri. Îmi aduc aminte c decorul fusese construit undeva între Colentina i Pantelimon, pe strada Somnului (se chema astfel de la specia de pete, nu de la dormit). Era martie, o zi friguroas, i am vzut decorurile i Pintilie a zis: „Gata! Rmân actorii, operatorul i secretara de platou, i restul ieii afar!” i repetam ca la teatru. i dup vreo dou-trei ore de repetiii, electricienii i mainitii au început s dea semne de exasperare: „Dar ce naiba or fi fcând tia acolo atâta timp?! Pi la Sergiu Nicolaescu, pac-pac-pac, terminam imediat. Ne in aici.” i când au intrat înuntru i au vzut scena au rmas siderai, le plcea la nebunie. Pe urm, abia ateptau s ias i s ne lase s repetm pentru a vedea ulterior rezultatul. Toat lumea a fost cucerit de filmul sta. Pintilie lucra extraordinar. Când un regizor tie ce s-i cear actorului, când ai pe cineva care tie s te conduc, simi o satisfacie nemaipomenit, mergi pe mâna lui, crezi în ce îi cere el. Toi eram entuziasmai de Pintilie, chiar i actorii cu roluri mici. Pintilie îi impune, pentru c e competent în tot ce spune i tot ceea ce spune el e credibil. Nu-i vine s stai la discuii, pentru c îi dai dreptate tot timpul. tie ce cere, vine pregtit pe platou, el nu improvizeaz: „Hai s vedem cum filmm azi!” El tie ce face în ziua aia pentru c filmul respectiv l-a mai fcut de dou-trei ori acas, în capul lui, înainte de a începe filmrile. Ciulei, la fel, avea aceeai seriozitate, punea lucrurile la punct înainte de filmare, nu improviza.
F.M.: Un rol foarte interesant ai realizat i în musicalul parodic „Secretul armei secrete”, din 1988, în regia lui Alexandru Tatos.
V.R.: Tatos m mai solicitase în „Duios Anastasia trecea” (n.r.: 1979), în rolul jucat în final de Amza Pellea, dar nu m- am simit atras de rol. Cu „Secretul armei secrete” aveam un protest de fcut i era momentul potrivit pentru asta.
Am crezut în film i îmi plcea personajul foarte mult. Pentru mine, Ceauescu i personajul meu din acel film erau una i aceeai persoan. Jucam rolul împratului care trage împotriva propriului popor cu tunul. i Sandu a fost un om extraordinar i aveam proiecte cu el, dar s-a stins ca un pui de gin, într-o lun de zile, imediat dup Revoluie. Îi dorea atât de mult s se produc o schimbare în ara asta, era atât de revoltat de tot ce se întâmpla la noi. Când s-a produs schimbarea era atât de fericit, si din nefericire într-o lun a murit.
F.M.: Exist diferene între modurile în care v pregtii rolurile din teatru i pe cele din film?
V.R.: La începuturile mele, am fost foarte derutat de faptul c la film poi filma finalul în prima zi de filmare i asta te pune într-o situaie îngrozitoare, pentru c de multe ori nici nu repetam – am lucrat de multe ori la filme realizate de regizori care nu tiau s repete cu actorii. Sunt o seam de regizori care nu tiu ce înseamn „actorul” i cum poi s lucrezi cu el, s-l conduci ctre realizarea unor personaje. Pentru ei eti un obiect de recuzit. „Mergi de acolo pân acolo i spui replica asta repede.” Într-un film, jucam rolul unui tânr inginer cu perspective frumoase care fusese
trimis la un stagiu de specializare în Uniunea Sovietic i se întoarce acas, la uzin, unde eful lui îi e un bun prieten i e fratele iubitei lui – povestea era de o tâmpenie iremediabil. Era fericit c se întoarce acas i se filma întoarcerea inginerului acas. Intru pe u, m întâlnesc cu mama, când îl aud pe regizor c spune: „Nu e bine, nu e bine.” „Dar cum s fac?” „Nu tiu, domnule, dumneata eti actor.” Încerc altfel. i iar aud: „Nu e bine, nu e bine, nu e bine.” „Dar cum s fac, domnule?” „Nu tiu, domnule, dumneata eti actor.” Nu a fost bine niciodat i pân la urm a capitulat i nu a scos nimic din mine.
Am mai avut divergene cu Gheorghe Vitanidis. Am fcut o mare greeal când am acceptat s colaborez cu el la realizarea lui „Cantemir” (n.r.: 1973). Nu aveam dorina s lucrez cu el, vzându-i filmele. Mihnea Gheorghiu scrisese un scenariu i Vitanidis a venit în ianuarie, când nu exista niciun angajament i actorii nu tiau dac vor face film sau nu în acel an, i a adunat toat crema actoriceasc (Iurie Darie, Ilarion Ciobanu, Ion Dichiseanu, toi actorii de frunte ai rii) i ne-a convins s semnn un contract prin care se asigura c nu ne vom implica în realizarea altor filme pe parcursul respectivului an. i pe platou nu m-am îneles deloc cu el, îmi venea s-l omor. Era afon, nici nu puteam s-l aud. „Taci din gur, nu mai spune nimic!”, îi spuneam. El nu se enerva, eu m enervam. Probabil c nici nu m-a iubit foarte tare, nu avea motive, dar nu îl suportam pur i simplu, tot ce spunea era ca bâta în balt. La film, nu prea poi s determini mare lucru, nu tii cum i ce se filmeaz; uneori sunt lucruri pe care credeai c le-ai fcut bine i ele nici nu apar în film, pentru c obiectivul era îndreptat în alt parte. Se mai întâmpl s ai parteneri de joc cu care s nu te înelegi, dar nu ai ce face, trebuie s-i supori. La teatru e altfel. Ne cunoatem între noi, am jucat unii cu alii, putem s discutm. La film, te pomeneti cu cineva venit nu tiu de unde, de la nu tiu ce teatru, i i se spune: „Iubete-o pe asta.” „Pi nu am vzut-o în viaa mea pân acum. Cum s-o iubesc dintr-o dat, aa?” E cam dificil.
Între teatru i film
Ca actori, noi nu aveam niciun fel de pregtire pe film. Am avut o profesoar extraordinar, doamna Aura Buzescu, dar nimeni nu ne înva nimic în coal în legtur cu filmul. Am jucat într-un scurtmetraj al unui student la Regie în facultate – nu tiu cum o fi ieit, fiindc nu l-am vzut niciodat. Vzusem, îns, multe filme americane. Locuiam undeva în centrul Bucuretiului i existau mai multe cinematografe pe bulevard. Pe vremea aia nu erau programe de cinema la ore fixe, ci mergeau în continuu; intrai la jumtatea filmului i stteai în continuare cât voiai. i mi-am petrecut multe zile uitându-m la filmele americane, care imediat dup Rzboi începuser s fie proiectate i la noi. Îmi plceau James Cagney, Humphrey Bogart, Vittorio de Sica, Spencer Tracy. Pe Marlon Brando l-am vzut târziu de tot în filme, la fel i pe James Dean. Filmele cu ei nu au fost proiectate la noi decât foarte târziu.
F.M.: Care era direcia colii de actorie la vremea respectiv? Era preferat o metod de interpretare anume în detrimentul altora?
V.R.: Era o coal empiric, care funciona pe principiul: „Dac ai talent, ai i metod.” Era prima facultate pe care am urmat-o.Veneam dintr-o familie foarte modest. Nu vzusem nicio pies de teatru înainte de a intra în Institut. A venit la un moment dat un coleg de liceu la mine i mi-a zis: „O s joci într-o pies a mea.” De ce m-a ales pe mine, nu a tiut s-mi rspund când l-am întrebat dup mai muli ani. Am jucat într-o pies educativ – „Ce i s-a întâmplat
Gherghinei” se numea. Se întâmpla într-un sat oarecare, unde chiaburul i doftoroaia satului nenoroceau ranii i nu îi lsau s mearg la doctorul pe care îl repartizase partidul. Asta era ideea: partidul deschide mintea stenilor. Eu jucam chiaburul acolo – aveam vreo 17 ani. Un alt coleg, care era dansator într-un ateneu popular, mi-a spus c pregtesc o pies de teatru i nu aveau pe nimeni s joace rolul chiaburului. i am acceptat s merg eu, în loc s joc fotbal pe maidan. M-am dus acolo i instructorul m-a pus s citesc. Dup ce am citit, mi-a spus: „Nu, nu joci chiaburul, ci rolul principal.” „Hârbul cu leacul” se numea piesa respectiv, iar personajul principal era doftoroiul satului – personaj negativ, deci – care umbla cu leacuri bbeti. Am jucat zeci de roluri, dar nu-mi trecea prin cap c a putea deveni actor, c a putea s transform pasiunea în profesie. Pentru mine era un simplu hobby, un mod plcut de a-mi petrece timpul liber. Pân când am jucat o comedie în ultimul an de coal. Piesa era în legtur cu alfabetizarea, „Nea’ Nae înva carte”, i vorbea despre un analfabet, portar într-o instituie care, din cauza analfabetismului, încurc treburile i provoac scene amuzante. i directorul colii, care vzuse piesa, mi-a spus: „Bi biete, bi, dar tu ar trebui s dai la teatru.” i atunci mi-a venit ideea s dau la teatru. Nu am spus acas nimic – ai mei tiau c m pregtesc pentru o coal tehnic serioas. Am urmat înainte de admitere cursurile de pregtire din Institut, care la vremea respectiv se afla deasupra Teatrului Bulandra (Izvor) de azi.
Am dat examen i am reuit printre ultimii, penultimul parc. Primii doi ani din patru de facultate erau eliminatorii atunci. În seria noastr au fost chiar trei ani eliminatorii, pentru c în al treilea an s-au desfiinat Institutul de Cinematografie din Bucureti i Institutul de Teatru din Cluj i s-au contopit institutele. Au venit studenii aici, existau diferene de pregtire. A trebuit s mai fim înc o dat cernui prin sit i reexaminai cu toii. Din 21, câi eram în primul an, am terminat opt studeni. Obligaia era înc de atunci ca, dup ce terminai institutul, s fii repartizat într-un teatru din provincie. În Bucureti puteai intra dup cel puin un an de stagiu în provincie. Pentru seria noastr, îns – am fost coleg cu George Constantin, Sanda Toma, Amza Pellea, Draga Olteanu, Gheorghe Cozorici, Silvia Popovici -, existau cereri de la teatre din Bucureti i atunci ministerul a fcut un compromis i ne-a permis s ne prezentm la concursurile de intrare în teatrele bucuretene fr anul de provincie, dar cu condiia s acceptm repartiia. Eu am acceptat repartiia i am stat o lun la Craiova. Dup o lun, s-a dat concurs la Teatrul Naional din Bucureti – unde eram dorit de ctre director, care m vzuse la examenul de licen; întotdeauna veneau directorii la examenele de licen. Mama era îngrijorat c eram departe de cas – ceea ce nu mi se prea întâmplase pân la acea vârst – i când a citit în ziar c se ddea concurs la Teatrul Municipal, condus de doamna Lucia Sturdza-Bulandra la vremea respectiv – a venit la doamna Beate Fredanov, care a fost profesoara mea în ultimul an de institut, i m-a înscris la concurs. Beate i-a spus: „Dar eu tiu c la Naional e dorit.” Dar mama i-a rspuns: „Nu, s vin aici.” sta a fost norocul meu mare, pe care i-l datorez mamei mele, c am venit la Bulandra, care era o adevrat coal pentru un debutant.
Toi actorii aveau o norm de îndeplinit, dar erau muli care nu fceau norma. Totul era aiurea structurat – la fel e i acuma – pentru c nimeni nu a tiut s fac o lege ca lumea. La teatru, partea proast a fost întotdeauna c, indiferent cât de mult joci i cât de popular ajungi, tu ai acelai salariu cu al unui actor care a intrat odat cu tine în teatru i nu a jucat niciodat. Lui îi crete salariul prin vechime, la fel cum îi crete i ie, dar diferene nu exist, legea nu prevede diferene între actorul bun i cel prost. Existau la un moment dat un fel de prime, dar a durat puin, pentru c s-au scos din cauza lipsei de bani. În strintate, un actor de 20 de ani care joac un „Hamlet” extraordinar, a doua zi este pltit regete, pentru c îi câtig un statut de vedet. Acolo, un actor cu talent câtig mai bine pentru c e talentat. De altfel, i când jucam în filme eram pltit dup încadrarea din teatru. Noi, proaspt ieii din facultate, eram încadrai la ultima categorie. Pentru rolul principal din „Pdurea spânzurailor”, unde am locuit la hotel vreo opt luni i am stat prin restaurante i am cheltuit toi banii pe mâncare, am primit o sum derizorie, vreo apte mii de lei, pentru c eram în primii ani de teatru i aveam o categorie mic de încadrare.
F.M.: Dac erai dorit într-un rol de cinema, dar erai prins cu repetiiile la teatru, exista o înelegere între Teatrul Bulandra i studiourile cinematografice prin care vi se permitea s lipsii de pe scen pe durata filmrilor?
V.R.: Cazul filmrilor la „Pdurea spânzurailor” era unul special, întrucât regizorul era i directorul teatrului, aa c puteam lipsi atât timp cât era nevoie pentru a definitiva filmrile. La filmrile pentru „Castelul condamnailor” (n.r.: 1970, regie Mihai Iacob), de exemplu, fceam zilnic naveta. Mergeam pân la Braov cu trenul; de acolo, m duceam la Rucr, unde se filma, i de la Rucr plecam la Predeal, s vin seara la spectacol în Bucureti. Dar i acela a fost un caz excepional, fiindc nu aveam programate repetiii la teatru pe perioada filmrilor. Dar când aveam repetiii la teatru, nu m duceam la nicio filmare, m interesa ce fceam la teatru. Am jucat roluri bune la teatru i nu-mi venea s las un rol s m duc s fac un film cu te miri cine.
Eu am fost foarte ocupat în teatru înc de la început. Imediat dup ce am intrat la Bulandra, am fost deja distribuit în dou piese. Nu am stat niciodat locului. Tot timpul repetam ceva nou la teatru, iar la filme lucram în general vara, când eram în concediu i puteam s m duc s fac un film pe an; nu m-am lcomit s fac multe filme. În plus, nu aveai cu cine s lucrezi în cinema, nu erau muli regizori buni. M-am mai pclit eu oricum acceptând s joc în regia unor oameni lipsii de talent.
F.M.: O mare parte a actorilor din România par s fie mai ataai de rolurile pe care le-au jucat în teatru decât de cele din filme.
V.R.: Teatrul e ceva mai sigur. Aici ai un loc de munc, de aici o s iei la pensie, i sentimentul de colectiv îi d o senzaie de siguran, de certitudine. Eti într-un colectiv, cu oameni pe care îi simi alturi, cu care repei, joci în spectacole, plus c exist contactul direct cu publicul din sal. Suflul care se creeaz între sal i scen este ispita mare a actorului – poi s conduci puin sentimentele celui din sal, s-l stpâneti, s-l aduci unde vrei tu. La film vorbeti cu un obiectiv, cu o lentil, nici emoie nu poi s primeti prea mult. Dar, întâmpltor, pentru mine nu exist niciun fel de diferen între modul de a juca în teatru i în film. Se spune c la teatru, fiind vorba de o sal mai mare, trebuie s amplifici vocea pentru a te face îneles de ctre cei din ultimele rânduri. Eu nu fac chestia asta. Cu spatele dac joci, publicul înelege i se emoioneaz. Nu trebuie s îi dai mur în gur publicului, s îi semnalezi – „Fii atent cât sufr eu!”. Trebuie s ai starea aia i s fii capabil s transmii. În general, eu joc cu economie de mijloace. Profesoara mea, doamna Aura Buzescu, m-a învat.
F.M.: S-a întâmplat s avei perioade în care s nu mai vrei s jucai?
V.R.: Nu m-a încercat sentimentul sta. Parc în ultima vreme m-am mai întrebat: „Bi frate, dar ce fac eu aici? Ce meserie e asta?” Dar salvarea mea a fost c am jucat roluri diferite mereu. „Paleta mea interpretativ” (m amuz expresia asta) este foarte larg i m mic destul de uor în roluri de factur diferit. M intereseaz s nu m repet, s nu m cantonez într-un gen i s joc numai „locoteneni” sau numai „medici”. i chiar caut s joc roluri diferite. Cei mai comozi sunt regizorii de film, care te-au vzut într-un anumit tip de rol i au tendina s-i ofere ulterior acelai tip de personaje. Eu zic: „Nu, am mai jucat rolul sta înainte.”
F.M.: Vi s-a întâmplat vreodat s nu fi gsit cheia într-un rol de teatru pe care s trebuiasc s-l jucai constant?
V.R.: Au fost cazuri în care, dac îmi ddeai un pistol înainte de a intra în scen, m împucam. i asta mi s-a întâmplat la fiecare reprezentaie cu „Azilul de noapte”, pus în scen într-o prim variant de Ciulei. Îl jucam pe Alioa, iar rolul mi-a ieit la primele repetiii. Prea c nu o s am probleme i dintr-odat l-am pierdut, s-a dus. N-am mai reuit s-l gsesc pe urm. Era penibil; m simeam îngrozitor când intram pe scen – totul era fals, nu credeam în ce fceam. M întrebam ce caut acolo.
F.M.: Au mai existat astfel de situaii i în alte roluri pe care le-ai avut de interpretat?
V.R.: Au mai fost, dar nu atât de grav ca în cazul sta. Alioa are o exuberan care nu avea fundament la mine; era doar aspect exterior ce fceam, fr nimic de dinuntru. Sunt roluri pe care le gseti de la prima lectur – tii cine e personajul i nu-l mai pierzi, îl ii bine. i sunt altele care vin foarte greu – înnebuneti cutând, te zbuciumi noaptea, când mergi pe strad te gândeti „cum s fac aia, ce se întâmpl?”. i nici nu tii din ce, din nimic, deodat îi apare dezlegarea personajului, te trezeti cu el.
F.M.: i cu rolurile de film vi s-a întâmplat astfel?
V.R.: Sigur c da. Mi s-a întâmplat cu mai multe filme aa. Niciodat nu tii, panica în faa unui rol nou este major, începi i caui, citeti i îi imaginezi fel de fel de lucruri în legtur cu el – cum se comport cu soia, cu copiii, cu prietenii lui. De aici, poi trage nite concluzii i s-i creezi un personaj. Dar în primele clipe te afli în faa unui univers necunoscut i nu tii de unde s-l apuci. Nu mi se pare necesar s fac o documentare exagerat în mediul din care provine personajul, ci m bazez pe intuiia mea. La „Moromeii”, o zi-dou am stat în satul unde am filmat, înainte de a începe filmrile. Eu am fost crescut i nscut la ora.
Sunt o seam de oameni i de lucruri pe care le-am cunoscut în viaa mea i la care raportez un personaj. La „Moromeii” l-am avut pe bunicul meu drept reper – un tip hâtru, bucuretean – i de la el am luat hâtroeniile lui Moromete. Pe urm, sunt o seam de oameni pe care i-am cunoscut la viaa mea, lecturile pe care le-am fcut de-a lungul timpului. Punctul de pornire e unul concret, în general, dar nu aplic o metod. La început poate nici nu îmi dau seama în ce categorie de persoane îl pot plasa pe personaj, dar pe urm se poate întâmpla s îl asociez cu o persoan anume. Depinde de la caz la caz.
F.M.: V este mai uor dac semnai cu personajul?
V.R.: Este un lucru pe care eu chiar încerc s-l evit – s aduc personajul la mine i s rezolv treaba simplu.
F.M.: Ai reuit s jucai un tip angelic, precum Apostol Bologa din „Pdurea spânzurailor”, dar i un mecher, ca Tnase Scatiu. Nu în interiorul dumneavoastr gsii aceste personaliti foarte diferite?
V.R.: Ba da. Le gsesc într-o bibliotec de sentimente i de tipuri pe care o am. Sunt curios – pe strad m opresc i m uit dac vd ceva interesant. O fac fr s fiu contient c-mi va folosi cândva, dar am o curiozitate pentru oameni, tipuri, situaii care apar spontan. i astea rmân undeva în mine i câteodat m ajut s rezolv câte un personaj în vreun fel.
F.M.: Când spunei c gsii un personaj, asta implic i s cunoatei date biografice despre el, lucruri concrete, ca de exemplu ce-i place s mnânce, chit c amnuntul sta nu are nicio legtur cu piesa?
V.R.: Nu. E ceva intuitiv, ceva ce poate s vin i la prima lectur. Am jucat într-o pies a lui Alexandru Mirodan care se numea „Ziaritii” – era în vog la vremea respectiv. Personajul meu avea o singur scen. Se numea Pamfil – era un om de partid care le învârtea pe toate, un escroc. Mi-a ieit de la început. Mai vzusem eu nite tipi aa, iar piesa era bine scris. A fost unul dintre rolurile de succes pe care le-am jucat. Eti nevoit s-i faci o biografie personajului abia atunci când nu-l gseti, când dai greu de el, atunci tot gândeti i îi faci tot felul de biografii: ba-i aa, ba e pe dincolo. Chiar m gândeam la chestia asta a lui Stanislavski zilele trecute: „Bi, ce i-ar plcea personajului sta s mnânce, cum s-ar îmbrca el, de unde i-ar cumpra hainele?”. Astea-s fie.
Înc din tineree m-am ferit de a nu m manieriza, de a nu m cantona într-un anumit mod de a juca – i sunt fericit c, slav Domnului, am reuit s fac treaba asta; sunt actori care joac foarte bine dram, dar nu poi s-i pui în comedie pentru c nu au haz – am cutat s joc roluri cât mai diferite tocmai pentru a nu-mi forma o manier de a juca. Am
avut colegi care au fcut asta. Gina Patrichi, în ultima vreme, avea o manier a ei. Orice rol avea de interpretat, ea juca cam în acelai fel. Unora le plcea asta, veneau tocmai pentru asta. Eu nu sunt de acord. Fiecare personaj are muzica lui. Nu poi s pui aceeai plac fiecrui personaj.
De obicei, oamenii mi se adreseaz cu „maestre” sau se mai spune despre mine „marele actor”. Dar nu-mi place s-mi arog un titlu, sau s accept s mi se aroge un asemenea titlu, pentru c tiu c nu este cazul i c m-ar putea manieriza treptat. Sunt doar un actor cu experien – joc de cincizeci i cinci de ani.
F.M.: Cu ce v ajut concret experiena în abordarea unui rol, pe lâng faptul c avei mai puin trac?
V.R.: Vii cu un bagaj în spate. Ai o anumit siguran i poi trece mai uor peste anumite situaii. Poi, de exemplu, s treci mai uor de la un sentiment la altul, s faci brusc trecerea de la o stare la alta – e un lucru care se înva în coal, dar e greu de fcut. Dup atâia ani, vine mai uor. Dar în multe alte privine, cu fiecare rol nou pe care îl primesc tot ca un începtor sunt. Simt grij, team i precauie. Rolurile sunt viclene, te drâm fr s-i dai seama. Se întâmpl s-i vin un rol din prima clip, dar nu poi niciodat s ai certitudinea c le ai pe toate la vârful degetelor. Eu, cel puin, nu pot s o am i caut s m apropii de fiecare dat cu respect de rolul pe care îl am de jucat, prin învluire – s nu-i dea el seama c eu vreau s m apropii de el – i când prind un moment în care nu e atent, am intrat repede în el.
F.M.: A existat ceva ce v-a fost în mod deosebit dificil de fcut?
V.R.: Au existat multe lucruri dificile, dar în primul rând clritul. Mie caii îmi plac doar sub form de salam. Dac a fi copilrit la ar poate c a fi putut s încalec, de copil, pe un cal, dar am copilrit în Bucureti. i mai ales când trebuie s filmezi cu cascadori, cum a fost cazul la „Buzduganul cu trei pecei” sau la „Profetul, aurul i ardelenii” (n.r.: 1979, regie Dan Pia), care vor s arate cât de meteri sunt, iar tu de-abia stai pe calul la de fric, ai parte de un moment neplcut. i am mai avut o aventur, chiar la „Furtuna”. În scenariu scria c personajul merge pe motociclet. i le-am spus regizorilor: „Eu nu tiu s merg pe motociclet, trebuie s înv”, „Nu e nicio problem. Lum motocicleta cu noi, o s ai timp, o s ai loc s învei” – filmam la Sibiu. Le-am mai amintit de câteva ori: „Nu facem asta cu motocicleta?”, „Las, c e timp”. i într-o bun zi îmi spun: „Gata, filmm cu motocicleta”, „Dar eu nu tiu s merg cu motocicleta”, „Hai, domne’, nu se poate”, mi-a spus Sinisa. i a mers undeva, pe un câmp între dealuri, unde trebuia s i filmm, s-a suit pe motociclet s îmi arate el cum e. Era o motociclet cu ata a armatei, din fericire, i în ata era militarul cu care venise. A pornit el i pe drum apare o bab. El strig: „D-te la o parte, d-te la o parte”. Baba a împietrit în mijlocul drumului. Noroc c soldatul a tras ghidonul, c altminteri intra în bab. A fost simplu s înv dup aceea. Nu aveam nevoie decât de câteva ore ca s înv. Dar aa se întâmpl de multe ori la filmri – „Las’ c e timp”. Dar altfel, m duc întotdeauna cu textul tiut i cam tiu ce trebuie s fac la filmri. M enerveaz când lucrurile nu merg bine din cauza indolenei sau a lipsei de interes.
F.M.: Cum v-au influenat de-a lungul vremii cronicile de teatru sau de film care fceau referire la rolurile pe care le-ai interpretat?
V.R.: În primii mei ani de activitate existau în critica de teatru oameni valoroi, oameni cu greutate care vzuser teatru în viaa lor, pe judecata crora puteai conta. tiai c au ceva în spate, c au experien. i atunci, mai luam în seam ce se spunea în legtur cu prestaiile mele actoriceti. Dar dup ce acetia au pierit biologic, generaia care le-a urmat nu mai tia la fel de mult teatru, aa c a ajuns s nu m mai intereseze ce spuneau. i nici în momentul de fa nu iau în considerare ce se spune pentru c tiu c exist foarte multe interese i în rândul criticilor, c sunt partizanii unor regizori, unor actori – i o i declar uneori.